OUR SOCIAL

Capra cu trei iezi

Capra cu trei iezi, de Ion Creangă

Era odată o capră care avea trei iezi. Iedul cel mare și cu cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau iară cel mic era harnic si cuminte. Vorba ceea: “Sunt cinci degete la o mână și nu seamănă toate unul cu altul”.

Într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară și le zice:

– Dragii mamei copilași! Eu mă duc în pădure ca să mai aduc ceva de-a mâncării. Dar voi, încuieți ușa după mine, ascultați unul de altul, și să nu cumva sa deschideți până ce nu-ți auzi glasul meu. Când voiu veni eu, am să vă dau de știre, ca să mă cunoașteți, și am să vă spun așa:

Trei iezi cucuieți, Ușa mamei descuieți! Că mama v-aduce vouă: Frunze-n buze, Lapte-n țâțe, Drob de sare în spinare, Mălăieș în călcâieș, Smoc de flori pe subsuori.

Auzit-ați ce-am spus eu?

– Da, mămucă, ziseră iezii.

– Pot sa am nădejde in voi?

– Să n-ai nicio grijă, mămucă, apucară cu gura înainte cei mai mari. Noi suntem o data băieți, și ce-am vorbit o dată, vorbit rămâne.

– Dacă-i așa, apoi veniți să vă sărute mama! Dumnezeu să vă apere de cele rele, și mai rămâneți cu bine!

– Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi, și Dumnezeu să-ți ajute ca să te întoarne cu bine și să ne-aduci demâncare.

Apoi capra iese și se duce în treaba ei. Iar iezii închid ușa după dânsa și trag zăvorul. Dar vorba veche: “Păreții au urechi și fereștile ochi”. Un dușman de lup – ș-apoi știți care? – chiar cumătrul caprei, care de mult pândea vreme cu prilej ca să pape iezii, trăgea cu urechea la păretele din dosul casei, când vorbea capra cu dânșii.

“Bun! zise el în gândul său. Ia, acu mi-e timpul… De i-ar împinge păcatul să-mi deschidă ușa, halal să-mi fie! Știu că i-aș carnosi șî i-aș jumuli!” Cum zice, șî vine la ușă; și cum vine, și începe:

Trei iezi cucuieți, Mamei ușa descuieți! Că mama v-aduce vouă: Frunze-n buze, Lapte-n țâțe, Drob de sare în spinare, Mălăieș în călcâieș , Smoc de flori pe subsuori.

– Hai! deschideți cu fuga, dragii mamei, cu fuga!

– Ia! băieți, zise cel mai mare, săriți și deschideți ușa, că vine mama cu demâncare.

– Sărăcuțul de mine! zise cel mic. Să nu cumva să faceți pozna să deschideți, că-i vai de noi! Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i așa de gros si răgușit, ci-i mai subțire și mai frumos!

Lupul, auzind aceste, se duse la un ferar și puse să-i ascute limba si dinții, pentru a-și subția glasul, ș-apoi, întorcându-se, începu iar:

Trei iezi cucuieți, Mamei ușa descuieți!

– Ei, vedeți, zise iarăși cel mare; dacă mă potrivesc eu vouă? Nu-i mămuca, nu-i mămuca! D-apoi cine-i dacă nu-i ea?! Că doar și eu am urechi! Mă duc să-i deschid.

– Bădică! Bădică! zise iarăși cel mic. Ascultați-mă și pe mine! Poate mai de-apoi a veni cineva ș-a zice:

Deschideți ușa, că vine mătușa!

Ș-atunci voi trebuie numaidecât să deschideți? D-apoi nu știți că mătușa-i moartă de când lupii albi și s-a făcut oale și ulcioare, sărmana?

– Apoi, da! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia, de-atunci e rău in lume, de când a ajuns coada sa fie cap… Dacă te-i potrivi tu acestora, îi ține mult și bine pe mămuca afară. Eu, unul, mă duc să deschid.

Atunci mezinul se vârî iute in horn și, sprijinit cu picioarele de prichiciu și cu nasul de funingine, tace ca peștele și tremura ca varga de frică. Dar frica-i din raiu, sărmana! Asemene cel mijlociu, țuștiu! iute sub un chersin; se-nghemuiește acolo cum poate, tace ca pământul și-i tremura carnea pe dânsul de frică; Fuga-i rușinoasă, da-i sănătoasă!… Însă cel mare se dă după ușă și – să tragă, să nu tragă? – în sfârșit, trage zăvorul… Când, iaca!… ce să vadă? Ș-apoi mai are când vede?… căci lupului îi scăpărau ochii și-i sfârâia gâtlejul de flămând ce era. Și, nici una, nici două, haț! pe ied de gât, îi rătează capul pe loc și-l mănâncă așa de iute și cu așa poftă, de-ți părea că nici pe-o măsea n-are ce pune. Apoi se linge frumușel pe bot și începe a se învârti prin casă cu neastâmpăr, zicând:

– Nu știu, părerea m-a amăgit, ori am auzit mai multe glasuri? Dar ce Dumnezeu?! Parc-au intrat în pământ… Unde să fie, unde să fie? Se ițește el pe colo, se ițește pe dincolo, dar pace bună! iezii nu-s nicăieri!

– Mă!… că mare minune-i și asta!… dar nici acasă, n-am de coasă…ia să mai odihnesc oleacă aste bătrânețe!

Apoi se îndoaie de șele cam cu greu, și se pune pe chersin. Și când s-a pus pe chersin, nu știu cum s-au făcut că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat… Atunci iedul de sub chersin, să nu tacă? – îl păștea păcatul și-l mânca spinarea, sărăcuțul!

– Să-ți fie de bine, nănașule!

– A!… ghidi! ghidi! Ghiduș ce ești! Aici mi-ai fost? Ia vino-ncoa la nănășelul, să te pupe el!

Apoi ridică chersinul binișor, înșfacă iedul de urechi și-l flocăiește și-l jumulește și pe acela de-i merg petecele!… Vorba ceea: “Că toată pasărea pe limba ei piere”.

Pe urmă se mai învârte cât se mai învârte prin casă, doar a mai găsi ceva, dar nu găsește nimic, căci iedul cel cuminte tăcea molcum în horn, cum tace peștele în borș la foc. Dacă vede lupul și vede că nu mai găsește nimic, își pune în gând una: așază cele două capete cu dinții rânjiți în ferești, de ți se părea că râdeau pe urmă unge toți păreții cu sânge, ca sa facă și mai mult în ciuda caprei, ș-apoi iese și-și caută de drum. Cum a ieșit dușmanul din casă, iedul cel mic se dă iute jos din horn și încuie ușa bine. Apoi începe a se scărmăna de cap și-a plânge cu amar după frățiorii săi.

– Drăguții mei frățiori! De nu s-ar fi înduplecat, lupul nu i-ar fi mâncat! Și biata mama nu știe de astă mare urgie ce-a venit pe capul ei!

Și bocește el si bocește până îl apucă leșinul! Dar ce era să le facă? Vina nu era a lui, și ce-au căutat pe nas le-a dat. Când jălea el așa, iaca și capra venea cât putea, încărcată cu de-a mâncării și gâfuind. Și cum venea, cât de colo vede cele doua capete, cu dinții rânjiți, în ferești.

– Dragii mămucuței, dragi! Cum așteaptă ei cu bucurie și-mi râd înainte când mă văd!

Băieții mamei, băieți, Frumușei și cucuieți!

Bucuria caprei nu era proastă. Dar când s-apropie bine, ce să vadă? Un fior rece ca gheața îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul, și ochii i se painjinesc. Și ce era nu era a bine!… Ea însă tot merge pan’ la ușă, cum poate, crezând că părerea o înșală… și cum ajunge, și începe:

Trei iezi cucuieți, Mamei ușa descuieți! Ca mama v-aduce vouă: Frunze-n buze, Lapte-n țâțe, Drob de sare în spinare, Mălăieș în călcâieș, Smoc de flori Pe subsuori.

Atunci iedul mezin – care acum era și cel dintâi și cel de pe urmă – sare iute și-i deschide ușa.

Apoi s-aruncă in brațele mâne-sa și cu lacrimi de sânge începe a-i spune:

– Mămucă, mămucă, uite ce am pățit noi! Mare foc si potop au căzut pe capul nostru!

Capra atunci, holbând ochii lung prin casa, o cuprinde spaima și rămâne încremenită!… Dar mai pe urmă, îmbărbătându-se, și-a mai venit puțin în fire s-a întrebat:

– Da’ ce-a fost aici, copile?

– Ce să fie, mămucă? Ia, cum te-ai dus dumnea-ta de-acasă, n-a trecut tocmai mult și iaca cineva s-aude bătând la ușă și spunând: Trei iezi cucuieți, Mamei ușa descuieți…

– Și?…

– Și frate-meu cel mare, nătâng și neastâmpărat cum îl știi, fuga la ușă să deschidă.

– Ș-atunci?…

– Atunci, eu m-am vârât iute în horn, și frate-meu cel mijlociu sub chersin, iară cel mare, după cum îți spun, se dă cu nepăsare după ușă și trage zăvorul!…

– Ș-atunci?…

– Atunci, grozăvie mare! Nănașul nostru și prietenul d-tale, cumătrul lup, se și arată în prag!

– Cine? Cumătrul meu? El? Care s-a jurat pe părul său că nu mi-a spărie copilașii niciodată?

– Apoi da, mamă! Cum vezi, i-a umplut de spărieți!

– Ei las’, că l-oiu învăța eu! Dacă mă vede că-s o văduvă sărmană șî c-o casă de copii, apoi trebuie să-și bată joc de casa mea? Și pe voi să vă puie la pastrama? Nicio fapta fără plată… Ticălosul și mangositul! Încă se rânjea la mine câteodată și-mi făcea cu măseaua… apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sărit peste garduri niciodată de cand sunt. Ei, taci, cumetre, că te-oiu dobzala eu! Cu mine ți-ai pus boii in plug? Apoi, ține minte că ai să-i scoți fără coarne!

– Of, mămucă, of! Mai bine taci și lasă-l în plata lui Dumnezeu! Că știi că este o vorbă: “Nici pe dracul să-l vezi, da’ nici cruce să-ți faci!”

– Ba nu, dragul mamei! “Ca până la Dumnezeu, sfinții iți ieu sufletul”. Ș-apoi ține tu minte, copile, ce-ți spun eu: că de i-a mai da lui nasul să mai miroase pe-aici, apoi las’!… Numai tu, să nu cumva să te răsufli cuiva, ca să prindă el de veste.

Și de-atunci căuta și ea vreme cu prilej ca să facă pe obraz cumătru- său. Se pune ea pe gânduri și sta în cumpene, cum să dreagă și ce să-i facă? “Aha! ia, acu i-am găsit leacul, zise ea în gândul său. Taci! Că i-oiu face eu cumătrului una de și-a mușca labele!” Aproape de casa ei era o groapa adâncă, acolo-i nădejdea caprei.

– La cada cu dubala, cumetre lup, că nu-i de chip!… Ia, de-acu sa-ncepe fapta: Hai la treabă, cumătrița, că lupul ți-a dat de lucru!

Și așa zicând, pune poalele-n brâu, își suflecă mânicile, ațâță focul și s-apucă de făcut bucate. Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pască cu smântână și cu ouă și fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jăratic și cu lemne putregăioase, ca să ardă focul mocnit. După asta așază o leasă de nuiele numai întinată și niște frunzari peste dânsa; peste frunzari toarnă țărână și peste țărână așterne o rogojină. Apoi face un scăuieș de ceară anume pentru lup. Pe urmă lasă bucatele la foc să fearbă și se duce prin pădure sa caute pe cumătru-său și să-l poftească la praznic. Merge ea cât merge prin codru, până ce dă de-o prăpastie grozavă și întunecoasă, și pe-o tihăraie dă cu crucea peste lup.

– Bună vremea, cumătro! Da’ ce vânt te-a abătut pe-aici?

– Bună să-ți fie inima, cumetre, cum ți-i voia? Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea, că știu că mi-a facut-o bună!

– Ca ce fel, cumătriță dragă?

– Ia, a găsit iezii singurei, i-a ucis și i-a crampotit, de li-am plâns de milă! Numai văduvă să nu mai fie cineva!

– Da’ nu mai spune, cumătră!

– Apoi de-acum, ori să spun, ori să nu mai spun, că totuna mi-e. Ei, mititeii, s-au dus cătră Domnul, și datoria ne face să le căutăm de suflet. De aceea am făcut și eu un praznic, după puterea mea, și am găsit de cuviință să te poftesc și pe d-ta, cumetre; ca să mă mai mângâi…

– Bucuros, dragă cumătră, dar mai bucuros eram când m-ai fi chemat la nuntă.

– Te cred, cumetre, d-apoi, da, nu-i cum vrem noi, ci-i cum vre Cel-de-sus.

Apoi capra pornește înainte plângând, și lupul după dânsa, prefăcându-se că plânge.

– Doamne, cumetre, Doamne! zise capra suspinând. De ce ți-e mai drag în lume tocmai de-aceea n-ai parte…

– Apoi da, cumătră, când ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi. Nu-ți face și d-ta atâta inimă rea, că odată avem să mergem cu toții acolo.

– Așa este, cumetre, nu-i vorba. Dar sărmanii gâgâlicii, de cruzi s-au mai dus!

– Apoi da, cumătră; se vede ca și lui Dumnezeu îi plac tot puișorii de cei mai tineri.

– Apoi, dacă i-ar fi luat Dumnezeu, ce ți-ar fi? D-apoi așa?…

– Doamne, cumătră, Doamne! Oiu face și eu ca prostul… Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la d-ta pe-acasă? Că mi-aduc aminte ca acu că l-am întâlnit odată prin zmeuriș; și mi-a spus că dac-ai vrea d-tasă-i dai un băiet, să-l învețe cojocăria.

Și din vorbă-n vorbă, din una-n alta, ajung pân-apasă la cumătra!

– Ia poftim, cumetre, zise ea lund scăuieșul și punându-l deasupra groapei cu pricina, șezi cole și să ospătezi oleacă din aceea ce ne-a dat Dumnezeu!

Răstoarnă apoi sarmalele în strachină și i le pune dinainte.

Atunci lupul nostru începe a manca hâlpov; și gogâlț, gogâlț, gogâlț, îi mergeu sarmalele întregi pe gât.

– Dumnezeu să ierte pe cei răposați, cumătră, că bune sarmale ai mai făcut!

Și cum ospăta el, buf! cade fără sine în groapa cu jăratic, caci scăuieșul de ceară s-a topit, și leasa de pe groapa nu era bine sprijinită; nici mai bine, nici mai rău, ca pentru cumătru.

– Ei, ei! Acum scoate, lupe, ce-ai mâncat! Cu capra ți-ai pus în cârd? Capra ți-a venit de hac!

Mother goat and her 3 kids

By Ion Creanga

Once upon a time there was a goat, and she had 3 kids. The eldest and the middle ones were as naughty as could be, but the youngest one was hardworking and dutiful. As the old expression goes ’’There are five fingers on one hand and not one is the same as the other’’.

One day, mother goat gathers the kids inside the house and tells them:

“My sweet little ones! I am going to the woods to bring some food. And you – you need to lock the door after I leave, you need to listen to each other and do not open the door until you hear my voice. When I come back, so that you can recognize me, I will say this to you:

“Three kids with budding horns, unlock the door for your mother! Mummy brings you leaves in her lips, milk in her teats, salt rock on her back, cornmeal in her hooves, bunches of flowers under her arms.”

“Did you hear what I said?”

“Yes mummy”, the kids answered.

“Can I count on you?”

“No worries, mummy”, the elder ones hurried to answer first. “We are big boys and whatever you tell us to do, it will be done.”

“Well then, come here so I can give you a kiss. May God protect you from all evil, and stay well”.

“Go well mummy”, answered the youngest one, with tears in his eyes, “and may God help you return in peace and with food for us”.

Then mother goat departs to get on with her tasks. The kids close the door after her and lock it. But as the old expression goes ’’The walls have ears and the windows have eyes.’’ An evil wolf, and to be more specific, the kids’ godfather – who had long been waiting for the right moment to gobble up the kids – was listening through the back wall of the house while mother goat was talking to them.

‘’Good”, he thinks. “My time has come… If only the evil thought would push them to open the door for me, I would devour them in a heartbeat! I know I’d rip the meat and the wool off their hides!” So immediately he goes to the door and says:

“Come on! Open the door fast, my dear ones, hurry up!”

“Come on, boys”, said the eldest one, “get up and open the door, our mother is back with our food”.

“Oh dear”, said the little one. “Don’t you dare make the mistake of opening the door, because it will be the end of us. That isn’t our mummy. I know our mummy’s voice, her voice isn’t as deep and raspy, it is higher and beautiful.”

When the wolf hears those words, he decides to go to a blacksmith and orders him to sharpen his tongue and teeth, as to change his voice, and then he comes back.

“Three kids with budding horns, unlock the door for your mother!”

“There you go”, said the eldest one again, “why should I listen to you? “It’s not mummy, it’s not mummy!” Who could it be if not her? I’ve got a pair of ears too! I’m going to go and open up for her.”

“Big brother! Big brother!”, said again the youngest one. “Listen to me! What if someone else would come and say “Here’s auntie, open the door for me!”, would will you immediately go on and open the door for her? Even though you know our poor aunt has been dead since the wolves turned white and she’s all turned to dust by now?”

“I don’t have to listen to this”, said the eldest one. “This world has been turned upside down ever since the tail decided to act as its head! If it were up to you, you would keep our mummy at the door until the end of days! But I, I shall open the door for her”.

Just then, the youngest kid hides quickly in the chimney, pushing with his hooves against the chimney walls and with his nose in the soot, quiet like a fish and shaking like a trembling leaf. But fear is heaven sent, poor dear! So the middle kid dives in a flash under a trough, and makes himself into a ball, quiet as the earth while his flesh quivers with fear. Running may be for cowards, but keeps you in good health!… However the eldest one hides behind the door and ponders – should he open the door or not? Finally, he unlocks the door… and there for him to see is… – well he didn’t really have time to see, as hunger had set the wolf’s eyes ablaze and his throat on fire. And in not even one or two seconds – the wolf seizes the kid by the neck, tears his head off and gobbles him up so fast and with such appetite that you would think there wasn’t much of a meal there for him. Then he licks his chops with satisfaction and starts to roam around the house, all the while saying:

“I don’t know, perhaps my senses deceive me? I thought I heard more than one voice. But what in the name of God? It’s as if the ground has opened and swallowed them alive. Where can they be, where can they be?” He looks here, he looks there, but he finds nothing out of place. The kids are nowhere to be found.

“Hmm! … this is a real miracle!… anyway I’ve got nothing to do at home… let me rest my old bones here!”

Then bending heavily from his hips he sits on the upturned trough. But just as he sat on the trough either it just happened that the trough broke or the wolf sneezed… and then the devil himself must have pushed the middle kid, whose hide was itching for a good beating, to blurt out “Bless you, godfather!”

“Ah! Kiddie, kiddie! You are too funny! That’s where you were hiding? Then come to your godfather so he can give you a big kiss!”

Then he lifts the trough slowly, grabs the kid by his ears and pulls his fur and skin off so fast that it was all a blur… You know that expression “Still tongue keeps a wise head”.

He then looks around some more, trying to see if he can find another one to eat, but he has no joy with that as the youngest kid was keeping very quiet, as quiet as the fish in a boiling stew keeps. When the wolf realises no one else seems to be there he gets an idea: he places the two grinning heads in the window making it as if they were laughing, then he smears all the walls of the house with blood to upset the mother goat even more, and after that he leaves the house and goes on his way. As soon as the enemy leaves the house, the youngest kid climbs down from the chimney and locks the door. Then he starts to rub his head and cry bitterly for his brothers.

“My dear brothers! If the eldest wouldn’t have opened the door, the wolf wouldn’t have eaten both of you! And poor mum doesn’t even know yet of the disaster that has befallen her!”

And he cries, and cries until he starts to feel faint. But what could he have done for them? He was not guilty for what had happened and they got what they deserved. While he was wailing, mother goat was approaching the house, laden with food, huffing and puffing. As she drwas closer to the house, she notices the two faces grinning wide in the window.

“Mummy’s precious little ones! Look at them how they laugh and rejoice in seeing me!”

“Mummy’s boys, handsome and with budding horns!”

Her joy is real. But when she gets closer, what does she notice? An icy chill goes through her veins, her legs buckle under her, she starts to shiver and her eyes glaze over. What she sees is not good! Yet she draws closer to the door, and with all her strength, hoping that her senses are deceiving her, she starts saying:

The youngest kid – who now was also the eldest and the last one – jumps up quickly and opens the door.

He leaps into his mother’s arms and shedding bloody tears, he tells her:

“Mummy, mummy, look at what happened to us! A terrible fate has befallen us!”

The goat, opening her eyes wide, starts to scan the house, and freezes with terror… But a little while later she works up enough courage to come to her senses a little and ask: “And what happened here, my child?”

“What happened here, mummy? Well, after you left home it wasn’t long until someone knocked on the door and started singing “Three kids with budding horns, unlock the door for your mother!”…”

“And?”

“And my eldest brother, who was, as you well know, both stupid and naughty, hurried to open the door!”

“And then?”

“Then I quickly hid in the chimney, and my middle brother under the upturned trough… and the eldest one, as I was telling you, oblivious to any danger, he hid behind the door and unlocked it.”

“And then?”

“Then a terrible thing happened! Our godfather and your friend, the wolf, appeared in the doorway!”

“What wolf? Your godfather the wolf? Him? He who swore by the hairs of his fur that he will never frighten my children?”

“Yes, mummy! As you can see, he frightened them to death!”

“Well, then I’ll teach him a lesson! Just because he knows that I am a poor widow, raising my children alone, he thinks he can disrespect my home? And to make you, my children, into pastrami? An eye for an eye is what he’ll get. What a miserable, good for nothing he is. And just think he sometimes used to grin at me so wide that I could see his back teeth… but I am not like the ones he’s used to; I have never jumped over a fence in my life. Eh, I’ll give you a thrashing that will wipe that grin off your face, godfather! You wanted to lock horns with me? Then I’ll cut your horns off!’

“Oh, mummy, oh! You better calm down and let God make him pay! You know that saying: Never meet the devil, but never cross yourself either”.

“Oh no, my sweet one! If we wait for God, we may die waiting for his punishment. And remember child what I am about to tell you – if he ever dares come sniff around here again, he’ll get what he deserves! But make sure you don’t tell anyone a word of this as we don’t want him to know we’re onto him”.

From that moment on she starts to look for the right time to teach the kids’ godfather a lesson. She keeps thinking about how she can punish him. “Aha! I’ve found a cure for his disease”, she thinks to herself. “He’ll be biting his own paws off when I’m finished with him”. You see, not far from her house there was a deep hole in the ground, and that hole was crucial to the success of her plan!

“Godfather wolf, you left me no choice – let’s put the tanning solution in the bathtub!… Now get yourself to work, mother goat, ‘cos the wolf got you busy!’

And after talking to herself this way, she puts her apron on, gets the fire going strong and starts to prepare the food. She makes sarmale, plachie, alivenci, pasca with sour cream and eggs and all other kinds of food. Then she fills the deep hole with hot coals and branches of rotting wood, to keep the fire smoldering. The next thing she does is to lay over the pit a loosely woven net of young branches which she covers with lots of leaves; over the leaves she adds soil and over the soil she puts a reed mat. Then she fashions a little chair out of wax for the wolf to sit on. Leaving the food to cook on the fire she goes into the woods to find the kids’ godfather and to invite him to the wake. After searching for a while in the woods she comes by a very steep and dark abyss where she unexpectedly finds the wolf in a ravine.

“Good day, mother goat! But what sort of wind has blown you this way?”

“May your heart be as good as your intentions, godfather wolf! Well, look, someone, and I don’t know who, has been to my house while I was away, and they’ve wreaked havoc in my life!!”

“What do you mean, dear mother goat?”

“Well, they’ve found the kids alone and they’ve mauled and killed them, breaking my heart! The hardest life is the life of a widow, may no one experience this type of life!”

“I can’t believe this, mother goat, how terrible!”

“So now, it doesn’t matter if I say it or not, as it’s all finished for me anyway. The poor little ones have gone to be with God, and duty tells us to care for their souls. As such I’ve prepared the food for the wake, as well as I was able to, and I thought to invite you too, dear godfather to the kids, so you can soothe me…”

“Happy to come I am, dear mother goat, but I would have been happier to be invited to a wedding!”

“I believe you, but unfortunately it is not how we wish it to be, but it is how God wants it to be.”

And then the goat starts to move ahead crying, and the wolf follows behind her, faking his tears.

“Oh my God, godfather wolf, oh my God!” wails the goat. “What you love most in this world is being taken away from you too early…”

“That is true, mother goat, and if you’d know what would happen, you’d know how to avoid it. Don’t get so upset over it because in time we all get to join them there.”

“That is true, godfather wolf, no doubt about it. But the poor little tykes, they left this world so young!”

“Well clearly, mother goat, it turns out God also loves the little ones the most!”

“Well if God had actually taken them, what would that be to you? Come on!”

“Oh my goodness, mother goat, really? I’m just saying words here… Could it be that Old Bear Martin raided your house? Now that I think of it I remember bumping into him by the raspberry brambles; and he told me that if you gave him one of your boys he’d teach him how to make goat hide coats!”

And as they were talking about this and that they finally find themselves in front of mother goat’s house.

“Please godfather wolf, do take a seat here,” she says bringing the little wax chair she made and setting it on the reed mat above the aforementioned pit, “and feast for a while on the bounty provided by our good Lord!”

She then unloads the sarmale into a bowl and sets it before him.

Then our wolf starts eating greedily; and gulp, gulp, gulp – the sarmale were sliding whole one after another down his gullet.

“May God rest the souls of the deceased, mother goat, and what delicious sarmale you’ve made!”

And as he was feasting this way, he suddenly goes thud – right into the pit filled with hot coals as his wax chair melted away, and as the net over the hole was barely holding up – set up just right for such a godfather.

“Well, well! Now you better spill what you ate, godfather wolf! You wanted to start something with me? Well then, look at this, it was the goat did you in!”